MENIU
FESTIVALUL INTERNAȚIONAL „TIMIȘOARA MUZICALĂ”, EDIȚIA A XLIX - A
Conducerea muzicală: MIHNEA IGNAT
Concert maeştri: OVIDIU RUSU, CORINA MURGU
Maestru cor: LAURA MARE
Canio MARIUS VLAD BUDOIU (invitat) (în locul tenorului BOGDAN ZAHARIEA)
Nedda MIHAELA MARCU (debut)
Tonio ȘERBAN VASILE
Peppe COSMIN IFRIM
Silvio MIHAIL DOGOTARI
Doi țărani VASILE BĂDESCU, ALEXANDRU MOCAN
Corul şi orchestra Operei Naţionale Române din Timişoara
Pregătirea muzicală: ANGELA BALICI, RAREȘ PĂLTINEANU, MAKSYM BORINOV
Regia tehnică: HELLEN GANSER
Sufleor: EUGENIA GYURIS
Concert cântat în limba italiană și titrat în limbile română și engleză.
Concertul nu are pauze și se încheie în jurul orei 19:20.
Vârsta recomandată: 10+
O poveste în care zâmbetul de pe scenă ascunde o durere sfâșietoare
Paiațe, compusă de Ruggero Leoncavallo și prezentată pentru prima dată în 1892, este una dintre lucrările definitorii ale verismului italian în muzică. Inspirată din fapte reale, opera sondează cu luciditate limitele fragile dintre realitate și spectacol. Structurată în două acte și deschisă de un prolog memorabil, Paiațe aduce în prim-plan drama profund umană a unei iubiri sfâșiate de gelozie.
PROLOG
Cortina nu s-a ridicat încă, dar vocea lui Tonio sparge liniștea. Avertismentul său „Si può?... Signore! Signori!...” e limpede: ceea ce urmează nu este doar o poveste. Emoțiile sunt reale, durerea e autentică.
ACTUL I
Într-o zi fierbinte de vară, într-un sat din sudul Italiei, sosește o trupă de actori ambulanți, aducând cu ei o căruță plină de decoruri, costume și promisiunea unui spectacol. În fruntea lor – Canio, un bărbat temperamental, cu o mască de veselie și un suflet bântuit de îndoieli este însoțit de soția sa Nedda, de Tonio, slujitorul batjocorit, și Beppe, tânărul comic al trupei.
În timp ce sătenii îi întâmpină cu bucurie, în culise se înfiripă conflictul. Tonio, îndrăgostit în taină de Nedda, își face curaj și îi mărturisește sentimentele, însă este respins cu dispreț. Umilit, jură să se răzbune.
Rămasă singură, Nedda visează despre dorința ei de eliberare dintr-o viață plină de teamă și constrângeri („Stridono lassù”). În taină, se întâlnește cu Silvio, un tânăr din sat, adevărata ei iubire. Împreună visează să fugă departe, dincolo de teatru, de gelozie, de aparențe („Decidi il mio destin”). În tot acest timp, cei doi sunt urmăriți de Tonio.
Răzbunarea nu întârzie. Tonio îl cheamă pe Canio, iar acesta îi surprinde pe Nedda și Silvio. Tânărul reușește să fugă, dar fără să fie recunoscut. Canio, răvășit, o întreabă cu disperare pe Nedda cine este celălalt. Ea refuză să-i spună. Sfâșiat între furie, trădare și obligația de a-și juca rolul în spectacolul promis, Canio rămâne singur. În tăcerea grea din culise, își pune costumul de clovn și izbucnește într-o arie care a devenit simbolul durerii care nu mai poate fi ascunsă sub mască: „Vesti la giubba” – „Îmbracă costumul, chiar dacă inima ți-e frântă…”
ACTUL II
Seara, în fața sătenilor adunați în curtea hanului, începe comedia. Canio joacă rolul soțului păcălit, Nedda e Colombina, iar Beppe este Arlecchino. Totul pare o glumă, o farsă jucată de nenumărate ori. Dar ceva e diferit. Publicul simte că tensiunea crește. Canio nu mai spune replici – trăiește. În piesa pe care toți o știu, cuvintele devin arme. Comedia se transformă într-un duș rece de adevăr. Canio încearcă să afle de la Nedda cine este amantul, însă Nedda refuză să-I spună. Orbit de furie și durere, Canio o ucide. Silvio, din public, încearcă s-o salveze – dar sfârșește și el sub cuțitul geloziei.
Rămas în mijlocul scenei, Canio rostește cu voce stinsă cuvintele care pun capăt nu doar spectacolului, ci și vieții a doi oameni: „La commedia è finita.”
Comedia s-a sfârșit. Cortina cade. Tăcerea rămâne.
