MENIU
Conducerea muzicală: HERMANN SZABOLCS (invitat)
Regia artistică: MARINA EMANDI TIRON
Scenografia: GETA MEDINSKI
Concert maeştri: OVIDIU RUSU, CORINA MURGU
Maestru de cor: LAURA MARE
Coregrafia: CARMEN COJOCARU
Maeștri de balet: OVIDIU MATEI IANCU, MANUELA ARDELEAN, ALIN RADU
Prințul Sou Chong CRISTIAN BĂLĂȘESCU
Contele Ferdinand Lichtenfels LEONARD IVAN (debut)
Lisa NARCISA BRUMAR
Contele Gustav von Pottenstein DARIUS GRUIȚĂ (debut)
Mi LIGIA POPESCU (debut)
Tschang GELU DOBREA
Ecbathana MIRCEA DAN PETCU (debut)
Generalul MIHAI PRELIPCIAN
Doamna Hardegg DIANA CHIRILĂ
Tashi MUGUREL CHIRILĂ
Un valet OCTAVIAN LUȘCĂ (debut)
Fini ANA MARIA STĂNOIA (debut)
Vali DAIANA VINARS (debut)
Toni GEORGIANA NECȘA (debut)
Soliştii baletului: ANDREEA MIREA, ANTONIN FARAUT
Corul, orchestra şi ansamblul de balet ale Operei Naţionale Române Timişoara
Regia tehnică: Hellen GANSER
Pregătirea muzicală: Angela BALICI, Rareş PĂLTINEANU, Leonard BONEA, Irina BELEA
Sufleur: Eugenia GYURIȘ
Spectacol cântat în limba română.
Durata spectacolului: 2 ore. (1 pauză)
Vârsta recomandată: 6+
Direcțiunea Operei Naționale Române Timișoara își rezervă dreptul de a modifica programul prezentat.
La 9 februarie 1923, Franz Lehár și libretistul său, Victor Léon, au prezentat la Theater an der Wien, opereta „Tunica galbenă”, o poveste de dragoste imposibilă, lipsită de happy-end, dintre o contesă austriacă și un prinț chinez. A fost urmată de „Clo-Clo” (1924), apoi de o serie de spectacole pentru publicul din Berlin - „Paganini” (1925), „Le Tzarevitch” (1928) și „Frédérique” (1928) -, ale căror partituri principale masculine vizau profilul vocal al celui mai în vogă tenor al timpului, Richard Tauber.
În 1929, Lehár revine asupra temei exotice din „Tunica galbenă”, le încredințează libretul lui Ludwig Herzer și Fritz Löhner-Beda și continuă astfel seria „operetelor Tauber” cu „Țara Surâsului”, o partitură prin care a revoluționat genul de operetă, stabilindu-și influența asupra creațiilor lui Leo Fall, Emmerich Kálmán, Robert Stolz și a omologilor lor francezi și americani.
În rolul principal al „Țării Surâsului”, Prințul Sou-Chong, Tauber a triumfat la Viena, la 19 octombrie 1929, la Berlin, în 1936, și a continuat cu o serie de 438 de reprezentații, înainte de a cuceri Londra, New-Yorkul și Parisul.
În „Țara Surâsului”, Lehár continuă seria subiectelor de inspirație orientală, atât de apreciate de creatorii timpului - Mikado (Arthur Sullivan), Iris (Pietro Mascagni), Madame Buterfly și Turandot (Giacomo Puccini) - împărtășind mai ales cu acesta din urmă o adevărată pasiune pentru China, pentru istoria, civilizația și cultura ei. (Puccini a asistat la o reprezentație a „Tunicii galbene” la Viena, în 1923, și i-a trimis lui Lehár schițele primului act din Turandot. La rândul său, Lehár a asistat la premiera postumă a operei prietenului său, cu doi ani înainte de „Țara Surâsului”.)
Lisa, excentrică fiică a contelui Lichtenfels este curtată cu ardoare de ofițerul Gustav von Pottensstein, însă gândurile ei se îndreaptă către ambasadorul chinez la Viena, prințul Sou-Chong. Învățat de la o vârstă fragedă să își reprime dorințele și impulsurile, mereu ascuns în spatele unui surâs oriental autentic, acesta cedează încurajărilor ei și îi mărturisește la rândul său, că o iubește.
Începută la Viena, în anul 1912, povestea de dragoste continuă în China Imperială. Lisa devine soția lui Sou-Chong și locuiește în palatul acestuia din Pekin. În noua sa poziție de prim-ministru, Sou-Chong nu este însă altceva decât un supus al statului, înrădăcinat în ceremonial și în gândirea ierarhică, iar Lisa se confruntă cu realitatea unei alte culturi, la care este incapabilă să se adapteze. Tradiția îi pretinde lui Sou-Chong să se căsătorească cu patru prințese manciuriene, care îi sunt destinate, un protocol care alterează rapid și iremediabil sentimentele lor. Iar când prințul își afirmă drepturile orientale față de ea, Lisa se simte prizoniera lui și se hotărește să-l părăsească. Îi vor fi alături Mi, sora prințului Sou Chong, și Gustav von Pottenstein, care din dragoste pentru Lisa, a urmat-o la Pekin, ca atașat militar. Trist, sub masca unui surâs ca de sfinx, Sou-Chong îi oferă Lisei libertatea. „Uită-te la fața mea, nu plâng”, o atenționează Sou-Chong pe Mi, subliniind esențialul unei culturi, în care viața se supune tradiției și ritualurilor, iar obiceiul, trebuie respectat. „Continuați să zâmbiți, rămâneți mereu veseli”, cântă prințul Sou-Chong în introducerea operetei „Țara Surâsului”! Un îndemn care străbate partitura, de la începutul până la sfârșitul ei...
Finalul resemnat și dramaturgia bazată pe logica renunțării au contribuit semnificativ la succesul acestei operete, pentru a cărei notă melancolică Lehár se justifică în Neue Wiener Journal (1929): „Starea de spirit a publicului de astăzi face posibilă emanciparea operetei, a ei însăși, de plăsmuirea finalului fericit. Compozitorul poate trece de la operetă la operă și nu mai trebuie să se teamă de o expresie muzicală complexă.” Cu gândul la opera secolului în care a trăit, pe care a adorat-o de-a lungul întregii sale vieți, Lehár și-a caracterizat partitura ca pe o „operetă romantică în trei acte”. Iar apropierea ei de opera-comică, precum și anvergura simfonică a orchestrației sale, în care se simte spiritul lui Giacomo Puccini, Richard Strauss, Richard Wagner, Claude Debussy sau chiar al lui Gustav Mahler, sunt evidente.
Incompatibilitatea dintre culturi și ideologii îi oferă lui Lehár material suficient pentru o abordare plină de diplomație a resurselor sonore, bagajului lexical tradițional al actului I, opunându-i în celelalte două acte, un material muzical cu inserții orientale.
Ca peisajist și colorist, Lehár ilustrează la fel de clar Viena și Pekinul, interioarele sau împrejurimile lor, își apropie partitura de structura unei piese de teatru și focalizează întreaga atenție asupra unei melodii centrale, cu alură de șlagăr, pe care o dedică vocii de tenor. „Dein ist mein ganzes Herz ” („Tu ești iubirea mea”), va fi însoțită și de alte arii și duete pătimașe și temperamentale, componente ale unei muzici care descrie cu profundă onestitate dorințele, visele, utopiile, iar în finalul ei, abandonul, renunțarea, resemnarea celor care i-au făcut atât de credibilă povestea...
