MENIU
Conducerea muzicală: FRIEDRICH PFEIFFER (invitat)
Coregrafia și regia: OVIDIU MATEI IANCU
Scenografia: DRAGOȘ BUHAGIAR
Video design: ANDREI COZLAC
Concert maeştri: OVIDIU RUSU, CORINA MURGU
Prometeu BOGDAN RĂDĂCINĂ
Zeus ANDREA CHIAPPETTA
Cupluri: BOGDAN RĂDĂCINĂ / NANAKO IMAI, ANDREA CHIAPPETTA / MANUELA ARDELEAN, FLAVIUS POPA / ALINA MIHAI, SERGIU MIHALIC / CODRUȚA BĂLAN, ANDREA CHIAPPETTA / CARLA DUKAI
Zei OLGA SFETCU, ALINA MIHAI, RAISA KADAR, CODRUȚA BĂLAN, IULIA DUȚĂ, SAYUKI TOTSUKA, LARISA CLEMENT, FLAVIUS POPA, SERGIU MIHALIC, DARIUS AGRIMA
Oameni ANDREEA MIREA IANCU, ANDREEA MIHALIC, NICOLE HAMILL, OTA CHISAKO, MARINA SANCHEZ, AOI IWAZAKI, MELANIE IZZO, CARLA DUKAI, CRISTINA MÂRZA, CECILIA FORMICA, ALEXANDRU PÎNTEA, ȘTEFAN DASCĂLU
Orchestra și ansamblul de balet ale Operei Naţionale Române Timişoara
Regia tehnică: HELLEN GANSER
Durata: 1h (fără pauză)
Vârsta recomandată: 5+
Direcțiunea Operei Naționale Române Timișoara își rezervă dreptul de a modifica programul prezentat.
În anul 1800, Ludwig van Beethoven primește din partea faimosului coregraf Salvatore Viganò, nepot și discipol al compozitorului Luigi Boccherini, comanda unei partituri de balet pentru Hofburgtheater din Viena. Inventator al coreodrammei, o mult apreciată mixtură de dans și pantomimă, care combină naturalismul cu structura narativă, Viganò va aborda în perioadele pe care le-a petrecut ca prim - balerin și maestru de balet al Hofoper din Viena (1793-95, 1799-1803), teme istorice sau mitologice, semnând de cele mai multe ori și suportul muzical al acestora. Însărcinat să îi dedice o lucrare Împărătesei Maria Theresia, va alege în sens alegoric mitul lui Prometeu, însă realizând importanța și dificultatea noii sale misiuni, a apelat la Ludwig van Beethoven, cea mai recunoscută autoritate muzicală a timpului, rugându-l să abordeze tema din perspectiva compozitorului de carieră.
Entuziasmat să compună pentru scena curții imperiale, Beethoven acceptă scenariul propus de Viganò, care reinterpretează vechiul mit grecesc în spiritul Iluminismului. Eroul antic este aspru pedepsit pentru faptul că a furat focul ceresc spre a-l dărui muritorilor. În libretul de secol XIX, Prometeu însuflețește două statui, dăruindu-le știința și arta, însă fără să îi descrie martiriul, baletul ilustrează moartea și renașterea titanului, dar și celebrarea creaturilor sale, care ajung să îi înțeleagă eroismul.
Distribuția apare ca revelatoare pentru tratarea coregrafică a temei, experimentatul maestru de balet și tehnician focalizând în primul rând atenția asupra noilor creaturi. În mod neașteptat, începând cu cel de al doilea act, Prometeu nu se manifestă activ. Înconjurate de Apollo și de muze, de cele trei Grații și de Bachus, de Amphion, Arion și Orfeu, muzicienii legendari ai lumii antice, creaturile sunt inițiate în muzică și dans, apoi învață alături de Melpomene sensul și rostul tragediei. Muza le dezvăluie acum că viața se sfârșește în moarte și alege să îl pedepsească și să îl ucidă pe Prometeu, pentru că nu le-a dăruit creaturilor sale șansa de a fi nemuritoare. Thalia, muza comediei, îi mângăie pe cei care plâng, în timp ce Pan îl readuce pe Prometeu la viață, motiv de sărbătoare, de bucurie și de dans.
Creaturile nu se transformă pe deplin în ființe umane, până la întâlnirea cu Apollo și muzele Parnasului. Acesta este mesajul noii creații de balet, iar muzica lui Beethoven surprinde prin tehnici și soluții nonverbale întreaga metamorfoză a eroilor săi. În viziunea lui Viganò, Parnasul este o alegorie a curții habsburgice, iubitoare de artă, iar baletul în întregul său, o celebrare a idealului educației artistice, conform căruia, doar acela care cunoaște în profunzime artele spectacolului, poate să aspire la statutul unei ființe desăvârșite.
Pentru baletul european al secolului al XIX-lea, cortina se ridică odată cu Creaturile lui Prometeu, o partitură considerată astăzi crucială pentru evoluția stilului beethovenian, spiritul ei eroic regăsindu-se mai târziu, în opera Fidelio (1805) sau în muzica incidentală la Egmont (1810).
